“Deocamdata, vad ca in al saptesprezecelea an de asa-zisa libertate (zic “asa-zisa” deoarece imi e greu sa spun ce valoare are libertatea traita urat) si de asa-zisa democratie (zic “asa-zisa” pentru a indeparta putin gandul ca realitatile de azi ne exprima), Romania e o tara a oamenilor singuri. O tara in care a fost “privatizata” chiar ideea de “popor”, deoarece unica forma de solidaritate existenta azi la noi (termenul corect ar fi, in acest caz, “cardasie”) e cea din gasti, din clanuri, din grupurile de interese. O tara in care statul e, in teorie, “discret”, insa aloca mai multi bani pentru ascultarea telefoanelor decat pentru Cultura, iar conform “doctrinei Nicolaescu” bolile sunt o chestiune particulara, pe care fiecare bolnav si-o rezolva cum poate, fara sa incurce statul cu suferintele sale.

Romania, “o tara de oameni singuri”? E, oare, logica singuratatea intr-o tara unde nu exista nenorocire din care sa nu se poata extrage un “banc” si unde mirosul mititeilor “face politica”, deci “face istorie”? Se poate vorbi de “oameni singuri” intr-o tara in care principala cucerire obtinuta in libertate este posibilitatea de a injura si de a uri in public?

Ma grabesc sa previn aceste obiectii. Precizez ca prin “tara de oameni singuri” nu inteleg o tara unde nimeni nu mai are chef de barfa sau de trancaneala, o tara de oameni retrasi in egoismul si in nefericirea lor, ci o tara in care nimeni (cu exceptia celor care fac parte dintr-o gasca, dintr-o “haita”, dintr-un grup de interese) nu mai crede in nimic. Si, mai ales, nimeni nu mai crede in valori. Nimeni nu mai pune pret pe vreun tel comun (Uniunea Europeana e, mai degraba, o iluzie), pe vreo idee care sa ne transforme din “locuitori” ai Romaniei, in “cetateni” ai Romaniei.

Nu ma refer la lipsa de idealuri. Ea nu ma mai mira de cand mi-am dat seama ca pragmatismul a devenit mai mult decat o moda. A devenit un cliseu. Nici unui “pragmatic” nu-i trece prin cap ca a fi prea incantat de “pragmatismul” sau e un mijloc sigur pentru a ramane, spiritual, la un nivel mediocru. Ceea ce ma ingrijoreaza este disparitia punctelor de sprijin pe care se poate intemeia un destin colectiv. Ireversibila, daca nu se intampla o minune! (…)

Octavian Paler, articol publicat in Cotidianul din 22 mai 2006

Filed under: articole