“Aduse din Orient, lalelele au devenit repede o pasiune naţională, o pasiune care făcea ravagii şi-i ameţea pe aceşti chibzuiţi olandezi, împingându-i la extravaganţe financiare. În vremea lui Rembrandt bulbii de lalea se negociau ca valorile la bursă. Şi daca datele rămase sunt exacte, s-a plătit pentru un soi rar de lalea cinci mii două sute de florini, în timp ce un portret al lui Rembrandt costa îndeobşte o sută de florini.

Nici măcar un tablou celebru de Rafael nu izbutea să concureze cu bulbii din soiul Amiral Liefkens ! Cu toate acestea, floarea adusă din orient nu excelează printre cele cu care Rembrandt o împodobeşte pe Saskia când o pictează în Flora. El preferă flori mai modeste. Fapt destul de curios pentru un necumpătat, care nu e avar decât cu lumina din tablourile sale.

Această lumină îi scaldă numai jumătate de obraz într-un autoportret de tinereţe, singurul în care s-a idealizat. Aici înţelepciunea nu-i spune, se pare, nimic tânărului pictor. Alte virtuţi pare să prefere şi în primul rând arta de a răzbate în viaţă. Nu e firesc când ai douăzeci şi trei de ani şi încă n-ai aflat ce este dezamăgirea ? El crede în lumea de la care aşteaptă să-i recunoască valoarea şi o priveşte cu optimism după ce şi-a studiat cu grijă chipul pe care-l va arăta clienţilor săi. Dar aceasta nu e încă “lumina lui Rembrandt”, care nu neagă întunericul, ci desnădejdea.

Dacă într-un muzeu de artă greacă statuile ar fi aranjate cronologic, am observa probabil destul de bine cum viaţa interioară a personajelor sculptate estre atrasă tot mai mult spre suprafaţa marmurei până când ea se transformă în surâs şi apoi surâsul oboseşte. În clipa când viaţa interioară ajunge chiar la suprafaţa marmurei, arta greacă moare. În schimb, dacă ar fi puse într-o ordine cronologică portretele lui Rembrandt, am observa cum în pânzele olandezului se întâmplă un fenomen invers. Din ce în ce mai mult viaţa interioară capătă profunzime, iar în ochii bătrânilor se oglindeşte parcă însăşi istoria lumii. Detractorii îl numesc “prinţul tenebrelor”, dar ceea ce nu văd ei e că acest subtil alchimist nu îndreaptă lumina spre formele pictate, ci o smulge din ele.

Un alt olandez va spune mai târziu că există o lumină pe care numai noaptea ne-o descoperă: cea a astrelor. Şi, astfel, Van Gogh ne lămureşte de fapt ce este lumina lui Rembrandt. Ea are nevoie de umbre ca să strălucească. Ţîşneşte aproape totdeauna din tenebre, ca archebuzierii din Rondul de noapte care ies din obscuritate înaintând spre spectator sub soarele de la sfârşitul după amiezii.

E ora la care Leonardo îi sfătuia pe pictori să observe şi să picteze dulceaţa unui obraz în penumbră ; ora când aripile morii de vânt din copilăria lui Rembrandt încremenesc între câmpie şi cer, iar clopotele pioase fac umbrele amurgului să participe la miracolul vieţii. Sfâşietor miracol, căci umbrele ameninţă lumina şi în acelaşi timp o exaltă. Poate de aceea acest ceas are o melancolie pe care Rembrandt n-o defineşte niciodată până la capăt.

Totuşi, nimeni până la el n-a îndrăznit să întunece trei sferturi din tablou pentru a ne atrage atenţia asupra părţilor care-l interesează cel mai mult, unde zitările par să înceteze. Acest senior al umbrei este în realitate un profet al luminii. În fiecare tablou al său umbra se luptă cu lumina ca Iacob cu îngerul. Umbra vrea parcă să smulgă luminii binecuvântarea, iar lumina să coboare în viaţa lăuntrică şi s-o scoată la suprafaţă. Învăluit în noapte, profetul strigă şi strigătul lui este totdeauna luminos.

A fost învinuit că înjoseşte miturile când pictează nuduri, folosindu-le ca pretext pentru a dezbrăca o slujnică. În parte era adevărat. Zeii îşi pierd acum nimbul. Sau mai bine zis au cedat locul unor bătrâni taciturni care au mai multă elocinţă decăt ei. Dar există un mit mai necesar şi mai înjosit decât omul, de atâtea ori pus să poarte un nimb de noroi şi de sânge ? Rembrandt se foloseste de umbre pentru a pune în lumină o umanitate de care avem nevoie, care se gândeste pe ea însăşi ; în care ne recunoaştem neliniştile şi dilemele, căci acest pictor al universului interior scormoneşte în sufletul nostru, face să vibreze coarde ruginite, ne atinge cicatricile şi ne sileşte să constatăm că vorbim despre lucruri pe care nu le înţelegem totdeauna cum trebuie. Speranţă ? Iubire ? Ce mai înseamnă ele pentru o minte grăbită să trăiască fără prea multe întrebări ? Iată-le murmurate în aceste ¨priviri fără spaţiu¨ în care ne regăsim cu amărăciunea că adesea am izbutit să fim tocmai contrariul decât am visat.

Măcar de data aceasta le vom auzi ? Fericirea nu depinde de noi, dar pentru uscăciunea unei existenţe epidermice suntem singurii vinovaţi. Şi în zadar am discuta despre conflictul dintre lumină şi umbră dacă nu vedem în Rembrandt un pictor care ne eliberează de constrângeri pentru a ne obliga noi singuri descoperind, puţin surprinşi, că lumina nu sărbătoreşte obrazul, ci îl umple de adevăr.

Şi la Caravaggio am întâlnit această dramaturgie nocturnă. Totuşi aici umbra are altă enigmă. Uneori ea e ca o rugăciune de seară şi mi-l imaginez pe Rembrandt ascultând cum noaptea îşi revarsă umbrele în singurătatea lui, avansând implacabilă ca ploaia din Cei trei arbori. Aceste umbre îl asediază demult, din tinereţe chiar. A cochetat, poate, o vreme cu ele, le-a ignorat uneori, le-a sfidat, dar ele n-au dispărut niciodată. Povestea lui Rembrandt este mai întâi povestea triumfului vieţii interioare. Şi apoi a cuceririi zilei de către noapte.

Dar în clipa crepusculului, ora sa preferată, privirea se va întoarce încă o dată cu o nesfărşită tandreţe spre noi.”

Articol publicat in Flacara 1276, 25 noimebrie 1979

Filed under: Un muzeu in labirint, articole