“N-am avut, cand eram mic, nici o jucarie. In Lisa nu functiona obiceiul ca parintii sa le dea copiiilor jucarii. Singurul rasfat de care am avut parte se intampla dimineata cand tata isi aproipa obrazul de obrazul meu… ceeea ce ma facea fericit.

Se discuta pe fata despre plecarea mea. Tata zicea ca urma sa plec la un liceu, „Spiru Haret”. Pentru mine , seara aceea a fost cea care a pus capat copilarie mele si prima traita in sec XX. Dimineata fusesem, in sec al XVII-lea. Secolul in care traia, de fapt, Lisa in vremea aceea. Strabatusem intr-o jumatate de zi, fara sa stiu, trei secole.

Din cate tin minte nu exista alt baiat de la tara in clasa mea, la liceu, dar as fi nedrept daca as acuza pe altii de strategia gresita, negativa, destructiva pe care am urmat-o. Eu insumi spoream distanta care ma separa de colegi mei, refuzand sa ma comport firesc…timid si lipsit de haz, nu ma aflam aproape niciodata in atentia general. Si nu eram, cred prea placut, cu stangaciile si reactiile mele bazate pe convingerea ca binvoitorii ma priveau de fapt cu compasiune. Poate ca in secret doream sa fiu adoptat cu forta.

Cei sapte ani cat a durat experienta mea contradictorie la „Spiru Haret”, mi-au influentat, probabil, decisiv caracterul. Ulterior, n-am mai putut indrepta nimic. Nici excesele din primul an de studentie nu mi-au fost de folos.

Atunci a inceput o aventura, pe cat de bizara, pe atat de minunata, care m-a facut sa-mi petrec cei mai frumosi ani ai adolescentei intre patru pereti, dar cu daruire. Abia asteptam sa sune sfarsitul ultimei ore la liceu, ca-mi strangeam lucrurile si ieseam pe usa grabit. In cinci minute eram acasa. Mancam ce mi se dadea, la bucatarie, dupa crae ma azvarleam asupra cartii ce ma astepta, deschisa, pe masa lunga de tamplarie din camera mea. Si citeam pana spre miezul noptii, impingand mereu mai departe momentul in care ma apucam sa-mi pregatesc, in sfarsit , lectiile.

Rezervat si timid pana atunci, devenisem la Fagaras de o juvenilitate prea manifesat… in Bucuresti, facusem dovada cuminteniei. Era timpul sa-mi arat ca sunt un om complet, si intrucat exagerasem inainte in claustrare, exageram acum in directa opusa, amanand grijile serioase pentru mai tarziu.

N-am lipsit din Bucuresti, intre 1941 si 1944, decat in vacantele de Craciun, de Pasti si vara. Cu toate acestea, nu-mi amintesc de nopti sfasiate de urletele sirenelor sau de oamnei fugind, ingroziti, pe strada. In mod straniu razboiul a reprezentat pentru mine o perioada fericita. De altfel, tot ce stiu despre al doilea razboi mondial cunosc din filme si carti. La vremea respectiva, n-am citit nici un ziar, n-am ascultat niciun comunicat la radio, n-am vazut niciun jurnal de actualitati. Razboiul era tot atat de departe de grijile mele ca razboiul peloponesiac. Spre rusinea mea nu-mi pasa ce se intampla cu Europa… Revad trenurile inghetatee, cu tancuri si soldati, indreptandu-se spre front , din zilele cand plecam in vacanta sau veneam de la Lisa, despre ce se petrecea in Bucuresti…” - Autoportret intr-o oglinda sparta

[Despre copilaria lui Octavian Paler (II)]

Filed under: biografie, comentarii si citate