Viata lui a fost la masina de scris. Scria in fiecare dimineata. Chiar cand venea pe la Campina si statea vreo cateva zile, dimineata trebuia neaparat sa scrie. A scris peste 20 de carti, plus reeditarile. In regimul comunist el nu a scris niciodata vreun rand in favoarea acestuia sau a lui Ceausescu.

Octavian Paler a fost un scriitor unic in literatura. Nu numai pentru ca a scris poezie, eseu si proza, dar mai precis pentru ca a cultivat un gen de eseu in care a incercat sa impace si proza si poezia.

Foamea de pamant mostenita de la vechii tarani el a sublimat-o in foame de cultura, iar cultura i-a intrat in sange ca un morb care il nimicea. El a trait si a asimilat idei (nu am mai vazut un mai mare iubitor de idei decat el) era un receptacol de idei, cu o memorie titanica si de asemenea, un bun observator al socialului. A fost preocupat, obsedat de ego-ul sau, facand din acesta o intreaga literatura. Un confesional. Isi reia mereu ideile in cartile lui, dar mai adauga mereu cate ceva, le imbogateste, o spirala care urca si coboara ca si viata noastra. Un drum al vesnicei reintoarceri.

De asemenea, literatura lui poarta pecetea magicului. A iubit mitologia, scriind carti despre vechii greci. La randul sau si-a creat propriul mit de vreme ce atatia oameni ii apreciaza valoarea, ii cumpara cartile si sunt doritori sa le citeasca. Cred ca a fost cel mai citit scriitor dupa revolutie. Si de ce? El a dat raspunsul intr-un interviu din Romania libera: Pentru ca sunt un animal afectiv. Da, intr-adevar firea lui desi aspra in aparenta era foarte calda si caldura i s-a transmis in Opera sa. Ochii lui cafenii atat de luminosi transmiteau de asemenea, aceasta caldura interlocutorului.

L-am cunoscut pe Tavi cand eu aveam 33 de ani, iar el 53. Pe langa relatia de rudenie ne-a legat o prietenie de durata bazata pe apreciere si afectiune reciproca. El m-a indemnat sa perseverez in scrisul meu considerand ca semanam la ganduri si, impulsionata de el mi-am editat cartea de proza scurta Singuratatea trenurilor, titlul placandu-i lui Paler foarte mult.

Paler a insemnat pentru mine un reazem spiritual. Faptul ca el exista ma facea sa ma simt protejata. Acum el nu mai este, dar a ramas viu in amintirea mea impreuna cu toata Opera sa.

Un om cu asemenea Opera nu poate fi uitat niciodata, de prieteni si de posteritate.”

-interviu realizat de Sasha-

Persoanele care vor sa o contacteze pe doamna Simona Ianculescu o pot face la adresa: Str. Simion Bărnuţiu nr.3, Campina sau la telefon: 0244/335814

Amintiri despre Octavian Paler de Simona Ianculescu

“Octavian Paler, caruia eu ii ziceam Tavi, a fost o personalitate uriasa si un impatimit al scrisului. De aceea e greu sa vorbesti in doar cateva pagini despre el.

A fost un om al cetatii dar si un mare insingurat. Era un amestec ciudat alcatuit din jumatate noapte si jumatate zi, deci era si trist si luminos. Nu se considera un om fericit, dar si din cele mai adanci amaraciuni descoperea motive de recunostinta. Declara ca era un anticalator desi fusese de multe ori in strainatate si scrisese multe carti despre Egipt, Grecia, Italia, Mexic, America.

Marea lui calitate era sinceritatea, nu mintea si nu incerca sa para altceva decat era. Nu ii placeau jumatatile de masura sau adevarurile spuse pe jumatate. Recunoastea ca sunt adevarurile lui, pe care le vede numai el, dar nu vroia sa le impuna altora. De cele mai multe ori insa, adevarurile lui se dovedeau juste, mai ales dupa revolutie cand pe langa literatura scria articole de presa despre politica vremii, politicienii respectivi si defectele acestora. Era un fel de Cassandra al cetatii, devenise un lider de opinie si din aceste motive era urat de politicieni. In anii dupa revolutie a fost cel mai vehement critic al regimurilor politice care s-au succedat, respectiv ale lui Iliescu, Constantinescu si Basescu. El a fost primul dupa ‘89 care a spus ca: Iluziile n-au durat decat o luna. Si a avut dreptate.

I s-a reprosat ca e prea justitiar, prea acuzator, dar nu putea fi altfel, nu putea sta deoparte cand atata lume era revoltata de raul care exista in societate. Paler a facut enorm pentru societate si nimeni nu-i poate contesta lucrul acesta. S-a implicat cu ce avea mai bun, scrisul. A riscat, a fost insultat, batjocorit, minerii lui Iliescu nu l-au ocolit, i-au spart geamurile, ar fi putut fi batut, omorat chiar daca l-ar fi gasit acasa.

Tavi a fost defapt o victima a comunismului. Tatal lui, taran fiind, pentru ca nu a vrut sa intre la colectiva, a fost lasat sa moara la spital deoarece nu au vrut sa i se administreze antibiotice. Atunci Paler era redactor la Radio, in anul 1954. Si-a dat seama ca tatal lui fusese practic asasinat, dar tot el spunea ca a fost las, ca a tacut; s-a intors inapoi la Radio, fiind in serviciul regimului care ii omorase tatal. De atunci a trait mereu cu o vina, cu o trauma de care n-a scapat pana la sfarsitul vietii.

Desi Tavi a detinut functii politice in aceasta perioada, nu a dat decizii de natura politica, nu a facut rau altora, nu a bagat pe nimeni la puscarie. El era si ramasese un om de cultura. Cand era redactor-sef la Romania libera a dat de lucru scriitorilor marginalizati care nu puteau sa publice in alta parte. El personal raspundea de pagina culturala a acestui ziar.

Tavi si-a recunoscut vina din perioada comunista. Ca a tacut. Dar ma intreb eu, se putea vorbi atunci pe sleau? Securitatea era peste tot, dar mai agresiva in Romania decat in alte tari foste comuniste. A avut si el de suferit de pe urma securitatii in anii 1983-1989 cand baiatul lui era urmarit sa fie calcat cu masina. Tot in 1983 a fost dat afara de la Romania libera pentru ca a refuzat sa omagieze partidul si pe Ceausescu.

Cand a scos cartea Un om norocos i s-a intentat chiar un proces, apoi a devenit un opozant deschis la regim si i s-a interzis sa mai publice. Mi-aduc aminte ca in 1978 scria in cartea sa Apararea lui Galilei: Cata vreme exista un singur om care spune adevarul, nu exista inchizitie perfecta… acum nu mai pot sa despart adevarul de iubire.

Tavi nu a avut privilegii in perioada comunista si nici dupa revolutie. N-avea vile, statea cu chirie in B-dul eroilor nr. 2. ” […]

Se spune ca nu poate castiga cine nu a invatat sa piarda. Daca a castiga, implica perseverenta, incredere, munca si daruire… a pierde, nu e atat de simplu pe cat pare, caci e nevoie sa iti accepti proprile slabiciuni, sa iti recunosti greseli, iar apoi sa incerci a le corecta.

Speranta victoriei, e intr-adevar, cea care ne sustine sa continuam oricat de potrivnice ar parea imprejurarile. Atingerea telurilor, e finalul visat, e rasplata eforturilor noastre, e incantare si fericire. Dar greseala, e ea atat de rea? Pentru a esua trebuie sa fi avut teluri marete, sa fi depus efort si pasiune spre a le atinge. Iar, finalul, victoria sau esecul, pot fi privit ca o intamplare, atat timp cat in drumul nostru am reusit a acumula cunostintele sperate, am ajuns sa ne cunoastem pe noi insine mai bine si sa-i intelegem si acceptam pe cei din jur cu mai multa bunatate. Caci, daca victoria inseamna a ajunge in varf, a cadea nu inseamna a ramane jos, ci a porni de acolo cu mai mult entuziasm,cu mai multa incredere si cu mai multe motive de a castiga.

In viata fiecaruia exista greseli ce pot fi intelese ca nepretuite lectii de viata, acestea sunt infrangerile care ne indeamna sa luptam mai mult, sa invatam sa avem mai multa incredere in visele noastre, sa construim planuri mai bune si sa fim mai perseverenti in a le urma. Astfel, infrangerea este doar o alta forma a victoriei, pentru cei care au puterea de a o intelege asa, de a-si accepta greselile si slabiciunile si de a le depasi. Pentru ca “exista infrangeri care nu doboara, ci inalta.” - Caminante

Convorbiri cu Octavian Paler/ Daniel Cristea-Enache

Exista un univers inteligent. O inteligenta ascunsa chiar si in vant, in ploi, in zapezi si in furtuni. Aceasta inteligenta pare sa ne spuna lucruri de care noi nu suntem constienti; mergem pe un drum pe care-l credem sigur, pe drumul catre dragostea noastra (precum face si Ana lui Manole), dar tocmai acela este si drumul…distrugerii. Natura „stie” si incearca din rasputeri sa ne opreasca, asa cum vantul, ploaia si furtuna s-au asternut in fata Anei ca niste oprelisti in calea mortii ei.

Fiecare dintre noi poate regasi in propria viata situatii de tip „Ana”. Sunt zile in care natura dezlantuita ne impiedica sa ajungem la anumite intalniri vitale.

Cum noi nu avem acces la continuturile inconstiente, ele apar in realitate sub forma unor blocaje pe drum. A obstacolelor. In principiu, orice obstacol real indica existenta unui obstacol interior inconstient. Ceva din noi stie ca drumul pe care vrem sa mergem nu este drumul nostru.

Ceva din noi stie lucruri de care nu suntem constienti.

Natura pare a capta cunoasterea inconstienta, pare a comunica intr-un fel cu noi (desi suna ca intr-un basm, sau ca intr-o poveste imaginara, de cate ori n-am putut vedea cum drumurile vietii au fost orientate corect chiar prin asemenea incidente).

Natura dezlantuita ne ofera sprijin si protectie.

Sa privim cu atentie semnele „inteligente” ale naturii si obstacolele pe care ea le aduce in drumul nostru si in loc sa mergem cu incapatanare catre zidul lui Manole ori sa ne suparam pe furtuna, am putea privi cu simpatie si intelepciune spre puterea care ne arata drumul corect.

Natura noastra refelxiva ne indeamna sa cautam mereu raspunsuri sa ne intrebam mereu “de ce”? Nelinisti si framantari, intrebari si nedumeriri, raspunsuri indelug asteptate, toate acestea fac parte din existenta noastra efemera, din nevoia noastra de certitudini, de raspunsuir exacte, precise si masurabile.

Ne imaginam ca intrebarile complexe, problemele complicate au rasunsuri pe masura, dar, adesea, constatam cu surprindere simplitatea lor, faptul ca ele isi gasesc raspunsul in noi insine, constama cu uimire ca suntem uneori singurii capabili sa ne raspundem nedumeririlor si ca “exista intrebari pe care ni le punem nu pentru a da un raspuns, ci pentru a auzi intrebarea.” - Caminante

Mereu nedumeriti si insetati de cunoastere, ne pune intrebari al caror raspuns nu dorim sa-l aflam, dar totusi il cautam … probabil avem nevoie sa auzim intrebarea, pentru a ne oferi “siguranta” ca nu am renuntat la lupta.

Cu fiecare raspun gasit se naste o noua intrebare, o noua neliniste, o noua nedumerire, dar toate astea nu fac decat sa ne indemne a spera mai mult, a visa si a avea curajul de a ne urma iluziile.

Pentru oricine cauta sa evolueze si isi doreste sa afle daca omul este mai mult decat corpul care se naste, creste, face copii, imbatraneste si apoi moare, este esential sa stie ca orice cautare incepe in curtea casei.

Atunci cand pierdem un obiect nu-l cautam intai in Cer, apoi in America si apoi la vecini, cat umblam dupa el in propria casa. In imediata apropiere, in experienta personala de viata, in relatiile cu oamenii apropiati se gasesc secretele “initiatice“ pe care le cautam

Experienta banala de a fi calcat pe picior in tramvai este o experienta karmica profunda. Unul striga la vecinul de calatorie pentru un calcat pe picior, altul intelege ca a fost o greseala involuntara, altul se enerveaza dar isi ascunde enervarea si altul zambeste cu drag, confirmand ca nu-i deloc suparat pentru acest mic incident.

Asta ne arata ca nu este atat de important ce ni se intampla, cat felul in care reactionam si percepem ceea ce se intampla.

Astfel, experientele obisnuite devin surse pretioase de autocunoastere si imbolduri esentiale catre transformarea noastra in fiinte constiente si responsabile.

Aceia care-si hranesc negativitatea privind continuu catre faptele si comportamentele celor din jur, culeg roadele hranei in moduri dureroase, fiindca reactiile negative intretinute astfel devin energii extrem de puternice pe masura ce trece timpul.

Observatia “eu critic acum“ este cu mult mai pretioasa decat observatia “omul acesta este rau“. Observatia “eu am crticat, oare n-as putea vedea diferit omul despre care am gandit astfel ? “ este un semn ce ne sprijina in demersul de a recunoaste ca avem o problema, indiferent ce probleme credem ca au ceilalti.