Sinceritate: “Lacatele din noi se deschid cu o lacrima”
Ciudata si treaba asta cu sinceritatea… in general, toata lumea spune ca prefera oricand adevarul si ca vrea sa fii sincer cu ei. Dar, totusi… sinceritatea de foarte multe ori sperie, doare si irita: “Cum ai putut sa spui asa ceva? Cum ai putut sa gandesti asa ceva? Daca tu crezi asta, atunci… “.
Imi rasuna in minte ca un lait motiv ce spunea unul din sefii mei cand era in toane bune si se apuca sfatos sa de-a lectii de viata fara sa i le ceara nimeni. La un moment dat mi-a spus ceva de genul: “nu trebuie sa cauti perfectiunea in casnicie… si am constatat ca e mai bine daca ajung sa imi manipulez sotia, ma scuteste de un consum nervos inutil si in plus nu imi chinui nici copilul sa asiste la certuri fara sfarsit intre parinti, certuri pentru care apoi sa se invinovateasca el insusi si sa sufere”. Probabil ca mi-a sesizat privirea cand a ajuns la manipulat, ca s-a simtit dator sa adauge: “bine, nu ma refer sa o manipulezi la un nivel grosier, dar…”.
N-am fost niciodata de acord cu o astfel de abordare intr-o relatie si nu sunt nici acum, am considerat ca adevarul trebuie spus, oricat de dureros ar fi, cel putin pentru a lasa celui de langa tine sansa sa te inteleaga si sa poata face o alegere in cunostiinta de cauza… nu sa ii prelungesti inutil agonia, incertitudinea, nesiguranta.
La un moment dat in viata mea m-am indepartat totusi de principiile mele de sinceritate si nu prea mi-a placut ce am ajuns si ce am creat. M-am lasat si eu “manipulat” de ideea ca cei din jur ar trebui “protejati” de adevar, ca daca l-il spui nu sunt pregatiti sa il inteleaga si nu vei face altceva decat sa ii faci sa sufere doar pentru motivul egoist a-ti descarca tu povara de pe umeri. Ceea ce mi se pare ca omite alternativa asta este ca ajungi sa iei tu decizii in locul altora pentru ca “stii tu mai bine” (o prezumtie extrem de infatuata) si nu le lasi libertatea sa aleaga si sa te cunoasca pana la urma asa cum esti.
Mi se pare cel putin o chestiune de bun simt sa spui adevarul, dar nu pot sa nu ma intreb oare chiar ne dorim sinceritatea? “Adevarul nu e niciodata pur si aproape niciodata simplu.” Nu cumva ne place mai mult sa stam comod in locul acela caldut in care toata lumea sa ne vada frumosi, destepti, fara cusur si defecte? De multe ori am constatat ca efectul sinceritatii duce exact la contrariul a ceea ce te astepti… omul in loc sa se deschida si sa vina in intampinarea ta, nu face decat sa se retraga in interiorul lui si sa te evite… Te trateaza ca pe un sol neinspirat care i-a dat o veste proasta care l-a indispus, deranjat sau incurcat… Poate si pentru ca “lacatele din noi se deschid cu o lacrima”si, de cele mai multe ori, ne e frica sa ne asumam acea lacrima…
Totusi, vreau sa cred ca nu e asa…
Filed under: comentarii si citate
Alex,excelenta demonstratie de sinceritate si realista in egala masura.Adevarul uneori doare iar noi suntem atat de sensibili cand nu trebuie incat preferam atitudinea strutului.Sunt un adept al adevarului spus in fata insa am avut de cateva ori surpriza loviturii lui.Doar dorinta nemasurata de a primi gandul real al omului te poate face sa treci peste nauceala pe care ti-o produce sinceritatea.Sinceritate care la randul ei e imbracata in nuante chiar si atunci cand se vrea reala .Oricum subiectul propus de tine mi se pare excelent
“De multe ori”… NICIODATA nu m-am intalnit cu cineva sincer 100%, inexistenta adevarului ne-a adus unde suntem, rahitizarea conceptiilor de viata si mersul din ce in ce mai “cimpanzeic”… Pana si la intrebarea “ce faci” raspundem cu un fals “bine”, reflex minuscul al modului artificial da gandire pe care l-am adoptat…
Acum cu atat mai mult adevarul este o notiune pierduta in timp si spatiu.In privinta impersonalului “bine” ca raspuns la intrebarea indiferenta “ce faci” nici nu stiu ce sa spun.Poate ceea ce spunea chiar Paler “suntem din ce in ce mai multi si din ce in ce mai singuri”
Delicata chestia asta cu sinceritatea, intr-adevar. De multe ori adevarul doare, dar e bine sa tinem cont de faptul ca multe lucruri care dor ne fac mai puternici si nu toate in viata sunt frumoase. Si mai conteaza si cum spui adevarul pentru ca exista o multime de modalitati de a spune cuiva ceva neplacut. Minciuna sau ezitarea se naste din teama. Poate ar trebui sa nu ne mai temem si atunci ne vom putea ridica drepti si incet incet, vom renunta la acel hidos mers “cimpanzeic”.
Excelent articol !
Felicitari Alex
@anamaria
Multumesc pentru aprecieri, Anamaria! Sunt de aceiasi parere cu tine, chiar si atunci cand se vor reale, sinceritatea si adevarul pot imbraca diferite nuante… sunt inevitabil influentate de subiectivismul si limitele fiecaruia dintre noi… Cum frumos spunea Paler “ M-am convins ca sinceritatea absoluta nu e cu putinta. Exista in noi bariere, pudori si ipocrizii pe care nu le putem depasi. Si nu jucam doar pentru altii comedia de a vrea sa parem mai buni decat in realitate. O jucam si pentru noi. As vrea, insa, ca macar sinceritatea de care sunt in stare sa n-o ratez” (Autoportret intr-o oglinda sparta).
@Paul
Daca facem efortul de a pasi in interiorul nostru si trecem de carapacea convenabila pe care ne-o cream la suprafata, trebuie sa recunoastem ca e aproape imposibil sa fim sinceri 100%, inclusiv cu noi insine. Totusi, putem sa ne straduim sa ramanem onesti cu noi insine si, asa cum ii raspundeam si la Anamaria, sa incercam sa nu ratam sinceritatea de care totusi suntem in stare.
@laura
Intradevar, sunt multe modalitati de a spune cuiva ceva neplacut, precum si multe modalitati de accepta acel adevar neplacut. Si teama/frica joaca un rol important in ambele situatii… Cu toate ca poate fi dureros, a fi sincer nu cred ca implica automat si a fi crud in mod gratuit: “a taia in carne vie”… Cred ca acesta e mai degraba atributul unei sinceritati ostentative si de suprafata, care nu este dusa pana la capat… schimbam o masca cu o alta, guvernate de aceleasi sentimente de teama si nesiguranta. Daca mai facem un pas inspre noi, sinceritatea ne face sa descoperim in noi umilinta in sensul cel mai bun al cuvantului…
@Gabi
Multumesc frumos, Gabi!
Macar cu atat pot ramane, atat pot culege de la viata, exersez sinceritatea absoluta si imi dau seama ca nu am absolut nimic de pierdut. Nu e o vorba goala, uneori viata iti poate fi schimbata de o serie de picioare in bazoane, si privesti altfel… Am fi mult mai buni, in primul rand cu noi insine, pacat ca nu suntem in stare, suntem atat de mici si neputinciosi….
@Paul
Ramane sa exersam impreuna, Paul :). Si eu cred ca, indiferent de “picioarele” primite, sinceritatea ne face sa fim mai buni cu noi insine si ne ajuta sa crestem interior. Multumesc pentru comment!
Din punctul meu de vedere sinceritatea este in primul rand o problema personala. Cred ca e esential sa fii sincer cu tine insuti. Daca reusesti figura asta ,constati cu uimire ca nu esti chiar centrul universului. Intr-o lume in care fiecare se vrea cel mai frumos, cel mai destept, etc. , cel mai greu lucru de facut e sa fii tu insuti.
Si daca iubesti superlativele, trebuie sa consideri faptul ca sinceritatea te face vulnerabil. Si cat de mult iti poti permite sa fii vulnerabil?
In cazul in care conditionam sinceritatea de adevar, nu vom avea 100% nici din sinceritate, nici din adevar. In realitate , un simplu individ nu va cunoaste toate informatiile despre un anume fapt ca sa detina adevarul despre situatie. Adevarul are nevoie musai de un DJ priceput - sa faca mixajul potrivit.
Eu cred ca abia atunci esti vulnerabil; cand maschezi realitatea si iti disimulezi trairile interioare. Si atunci esti de doua ori vulnerabil: o data fata de tine, fiindca sistemul propriu de valori se clatina si a doua oara fata de ceilalti care percep acest spectacol ca pe o slabiciune si lipsa de incredere.
Fiecare om ajunge la adevarul propriu in masura in care accepta sa se oglindeasca pe sine in mod real si intelege ca adevarul contine si confera libertate; opusul sau contine dependenta si umilinta. Un om care minte si disimuleaza nu poate starni decat mila.
@ Lavinia
Asa e, Lavinia! Mi-a facut placere sa citesc comentariul tau.
Cu toate ca ar trebui sa fie starea noastra naturala in care sa ne simtim cel mai bine, sa fii tu insuti se dovedeste un lucru dificil de facut, daca nu esti pregatit sa iti accepti vulnerabilitatea. Daca urmaresti un copil mic, poti observa ca a fii tu insuti este instinctiv un mod natural de comportament, fara a fi denaturant de sentimente de rusine sau alte pudori. Cred ca acest comportament incepe mai devreme sau mai tarziu sa fie pervertit de modul in care ne este inoculata in educatie/societate ideea de competitie cu ceilalti si nu cea competitie cu noi insine, de dezvoltare a potentialului nostru nativ. Recompensele si aprecierile (uneori, din pacate, inclusiv dragostea parinitilor) sunt conditionate de incadrarea in anumite tipare prestabilite si de a fi mai bun decat ceilalti din jurul tau. Ajungi sa iti negi trairile interioare si sa iti construiesti o masca care sa se potriveasca cu ceea ce ne imaginam ca ar vrea ceilalti de la noi. Incepi sa te identifici cu aceasta masca, iar ceea ce era instinctiv, devine in cele din urma o problema si un lucru greu de facut.
Metafora cu mixajul DJ –ului din finalul comentariului mi s-a parut foarte inspirata :). Chiar daca am presupune la nivel teoretic ca am detine toate informatiile despre o anumita situatie, conteaza sa fim capabili sa facem si mixajul potrivit pentru a le intelege.
Mersi frumos si te mai astept
@Gabi
Da, foarte bine punctat. Este un tip de vulnerabilitate pe care poate nu o sesizezi imediat. “Masca” poate crea un anumit confort pe termen scurt si pot fi inventate diferite “scuze” care sa intretina si sa justifice in mintea noastra acest confort iluzoriu chiar si pe termen lung: nu vreau sa ii ranesc pe cei din jurul meu, nu sunt pregatiti sa afle adevarul, altii fac lucruri mult mai rele, etc.. Cu cat distanta dintre masca si eul propriu creste, cu atat mai mult ti se va eroda sufletul, va atrage dependenta si te va lasa fara nici un reper interior.