Intrebarile vesnic tinere, indiferent de secolele peste care ne-am arunca privirea, sunt cele legate de rostul vietii noastre. Suntem multi cei care avem raspunsul la aceste intrebari? Poate nu avem, si nici nu aveam, astfel de probleme idealiste intr-o lume in care vicisitudinile vietii sunt apasatoare. Numarul idealistilor este, probabil, intr-o scadere semnificativa. Cervantes, chiar daca la inceput dorea crearea unui “raspuns” la trendul romanelor cavaleresti, a reusit sa creeze un personaj care ne invata ce inseamna sa avem o convingere de nestramutat, indiferent cat de ridicola este acesta credinta a noastra. Important este, dupa cum zice Maestrul Paler la finalul fragmentului din “Convorbiri cu Octavian Paler” de mai jos, sa credem pana la capat in certitudinea (sau certitudinile) noastre…fara masura.

“Eu prefer sa fiu de partea celor care vad in Don Quijote un “Christos spaniol”. In felul lui, Don Quijote propune si el un fel de religie, chiar daca, in loc de doisprezece apostoli, e insotit numai de un scutier, care e convins ca stapanul lui il va face guvernator peste o insula. Religia intemeiata de Iisus se bazeaza pe “iubirea aproapelui”(adica tot un fel de iluzie). Cea propusa de Don Quijote se bazeaza pe “increderea in iluzii” (adica tot un fel de iubire). Acest batran care pare bun de dus la un azil rezolva, daca ne gandim bine, cea mai incalcita problema a filosofiei: rostul vietii. Noi, care nu dispunem de harul lui, de a considera iluziile unica realitate, nu putem evita, mai ales spre batranete, teama de zadarnicie si gandul ca bajbaim in absurd. Or, pentru Don Quijote nu exista nici desertaciune, nici absurd! El are un scop precis, de la care nu se abate, oricat ar rade ceilalti de el. De fapt, acest batran caraghios ne invata, daca nu ne repezim sa ne amuzam de forma in care o face, ca esential in viata e sa ai o convingere. Fie si ea ridicola pentru altii. Ori nebazata pe nimic. E o minciuna, oare, lumea in care traieste Don Quijote? Pentru noi e o minciuna. Pentru el, insa, e un adevar. Si ce e adevarul? Nu e adevarul si la fel de nesigur si la fel de necasar ca Dumnezeu? Va dati seama ce ar insemna sa fie luata “ca adevar” ideea lui Nietzsche ca “Dumnezeu a murit”? Duhoarea metafizica raspandita de cadavrul lui Dumnezeu ar faca viata irespurabila. Pentru mine, Matisse, care raspunde intrebarii “credeti in Dumnezeu” prin “da, cand pictez”, nu e foarte departe de Don Quijote. La fel, Gauguin cand pleaca la tropice intorcand spatele Parisului. Iar atunci cand, incercand sa se sinucida cu arsenic, Gauguin zice “ce aventura nebuna, urata si trista e calatoria mea in Tahiti”, nu procedeaza, oare, ca Don Quijote cand se “dezmeticeste”? Amintiti-va ca si Hristos pe cruce se intreaba: “Doamne, de ce m-ai parasit?”

Bineinteles, pentru mine, “adevaratul, profundul Quijote” e cel care ne sugereaza ca important ar fi sa ne straduim pana la capat. Daca putem. Daca avem resurse. Daca ajungem sa credem ca nu “masura” ne poate scoate din mediocritate, ci harul (cine-l are!) de a dori, de a visa, de a iubi “fara masura”.” ~ Convorbiri cu Octavian Paler

Postarile saptamanale au intarziat sa apara din diverse motive, dar indiferent de justetea acestor motive noi trebuia sa incercam postarea articolelor. Ne cerem iertare pentru acesta intrerupere de aproape o luna.

Filed under: comentarii si citate