Întâia iubire (II)
[...] Cel mai adesea, domnule Unamuno, mi-l imaginez pe bunul Cavaler nu luand cu asalt morile de vant, ci strabatand desertul si amintindu-si ca piramidele el le-a ridicat. Il vad punandu-si coiful, luand in mana lancea si sulita, instrunindu-si calul si pregatindu-se de atac impotriva singuratatii din fata lui. Vantul spulbera nisipul si ridica un nor uscat care se va risipi in cateva clipe. Apoi fantoma desertului alearga pe nisipul fierbinte, fara sa lase urme, dansand in calea caravanelor innebunite de sete, asteapta sa le bea sangele dupa ce le vor rupe venele cu ciocul. Dar Cavalerul nostru nu se teme. El porneste pe urmele acestor Circe ale pustiurilor, acestor sirene cu trup de nisip si, in clipa cand striga, din strigatul sau se inalta piramide.
Acolo m-a dus steaua stralucitoare si sonora care ne va calauzi, spuneati, spre mormantul lui Don Quijote; acolo m-a dus de cate ori m-am indoit de dreptatea Cavalerului. Langa majestatea funebra a piramidelor. Acolo nu e mormantul Cavalerului, ci al faraonilor, dar noi am recunoscut in piramide semnele lasate de el in timp ce urmarea ielele singuratatii prin desert.
Filed under: Scrisori imaginare, comentarii si citate
[...] […] Asa cum am inteles ca mormintele au valoare nu pentru morti, ci pentru cei care traiesc si le vad. Intr-adevar, piramidele exista in desert tocmai pentru ca au existat oameni care au crezut atat de mult in ceva, incat au ridicat un munte ca s-o dovedeasca. Ele nu mai au nici o insemnatate pentru faraoni, in schimb au o insemnatate covarsitoare pentru toti cei care le privim. Ne vom putea consola vreodata cu ideea ca ele sunt inutile? Nu cumva piramida e o filosofie necesara, chiar daca sarcoagele sunt goale? Astazi stim ca nu putem face nimic impotriva mortii, dar ca trebuie sa facem totul in favoarea sperantei. Mai mult decat o problema de inginerie, piramidele sunt o problema de morala. Si, oricum, acesta nu e locul cel mai potrivit pentru cei obisnuiti sa ridice din umeri. Dar parca ii aud pe sceptici ricanand din nou: “Nici o piramida n-a salvat pana acum vreun om de la moarte”. Si nu m-as mira sa-I aud punand tot felul de intrebari veninoase. “Din moment ce mumiile ingropate in ele nu mai exista, nu inseamna ca piramidele nu si-au indeplinit rolul? Nu inseamna ca au fost inaltate in zadar?” Ridicand asemenea obiectii, ei ne dovedesc inca o data ca n-au priceput nimic din framantarile bunului Cavaler pentru defaimarea caruia nu cruta nici pietrele, nici vorbele de ocara sau ironiile. N-au priceput ca rostul piramidelor nu era sa ocroteasca linistea faraonilor, ci sa conteste desertul, sa demonstreze ca nu totul se reintoarce in nisip ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Rostul acestor munti de piatra nu era sa apere mumiile ingropate in ei, ci sa arate celor vii ca oamenii n-au acceptat niciodata in intregime ideea mortii. Si oare trebuie sa judecam piramidele dupa faptul ca ascund sarcofage goale sau dupa faptul ca, de mii de ani, ele se opun desertului? “Sunt monumentul unei iluzii”, vor ocoli raspunsu dusmanii Cavalerului. Si pentru prima oara vor spune atfel, fara voia lor, un lucru adevarat. Asa este, piramidele sunt monumentul unei iluzii. Dar atat cat a supravietuit din Egiptul antic a supravietuit datorita acestei iluzii! Imperiul lui Alexandru s-a macinat sub copitele cailor deoarece a crezut numai in sabie, in vreme ce piramidele au supravietuit. Intr-un fel, faraonii inmormantati in ele si-u castigat totusi nemurirea, chiar daca nu la aceasta nemurire au visat. Nimeni, in afara de specialisti, n-ar mai sti azi ceva despre Keops, Kefren si Mikerinos, daca in desert nu s-ar inalta cele trei piramide, corabii pe o mare de nisip care au refuzat sa se scufunde si sa esueze, navigand prin timp sub pavilionul unei sperante care a fost, sa le reamintim asta scepticilor, a celor ce le-au construit, nu a celor inmormantati in ele. [...]