Dar ele vin, acum, parca din alta lume, de dincolo de amintirile curente. Si, iata, ma intreb din nou. Cum sa reconstitui inocentele copilariei? Poate ca toate “amintirile din copilarie”, de care sint pline bibliotecile, sint suspecte.

Ironia e ca nici batrinetea nu e mai usor de explicat. Uneori, am impresia ca a vorbi despre batrinete (a mea, cel putin) e egal cu a vorbi intr-o limba noua pe care n-o cunosc bine si care, pe deasupra, nu-mi place. Zic: Biologic sint, se pare, un om terminat. Am ajuns un soi de paragina. Si ce poti face pe niste ruine? Sa te plingi ca timpul are prostul obicei de a trece “ireparabil”, vorba lui Horatiu? Pe urma, ma gindesc ca e preferabil sa te joci cu ridicolul decit sa fii ridicol.

***

Abia dupa vreo cinci minute confuze am auzit zvonul ca avusese loc un cutremur in Romania. Nici dupa ce am intrat in tara n-am aflat nimic precis. Inainte de Bacau, a doua zi dimineata, trenul a fost oprit in cimp, iar vestile care au inceput sa circule erau din ce in ce mai proaste. La un moment dat, n-am mai suportat presiunea. M-am dat jos din tren si am pornit-o pe cimp, cu geamantanul in spinare, sperind sa ajung fie la sosea, fie intr-o localitate. Dupa vreo cinci kilometri am dat peste o Statiune de masini si tractoare. In situatiile-limita, nu mai sint timid. M-am dus la directorul Statiunii si l-am intrebat daca ma putea ajuta sa plec cu ceva spre Bucuresti. Si am avut noroc. Un inginer din acel SMT tocmai se pregatea sa porneasca spre Bucuresti cu masina lui.

Nu voi uita niciodata cit de imbatrinit parea Bucurestiul din cauza prafului in dupa-amiaza de 5 martie cind am ajuns. Imbatrinit si, parca, paralizat de stupoare intr-o lumina incerta. Dupa mai multe ocoluri, impuse de inchiderea strazilor unde erau ruine, masina m-a lasat pe strada Schitu Magureanu, de partea cealalta a Cismigiului. Am pornit sa traversez parcul spre blocul unde locuiam si nu-mi doream decit sa descopar ca nu se intimplase nimic. Simteam nevoia sa-mi fac mereu cruce, din pricina incordarii si am fost, pur si simplu, fericit cind am vazut ca blocul ramasese in picioare.

N-am gasit pe nimeni acasa. Sotia mea si fiul meu plecasera (la niste prieteni, am aflat peste vreo ora). Apartamentul era cu peretii grav fisurati si cu mult moloz pe jos. Din biblioteca, insa, nu cazusera cartile. Cu exceptia uneia. M-am aplecat si am ridicat-o. Era Remember a lui A.E. Baconsky! De la prietenii unde se mutasera sotia si fiul meu, am sunat, apoi, la 16.35.21, bintuit de un sumbru presentiment. Nu mi-a raspuns nimeni. Si, la scurta vreme dupa aceea, am aflat ca bunul meu prieten A.E. Baconsky se aflase cu Mihai Gafita, cu Mihai Petroveanu si Veronica Porumbacu in blocul din spatele Pietii Universitatii care se prabusise. Erau cu totii la o petrecere la care, in mod normal, daca n-as fi fost plecat din Bucuresti, m-as fi gasit si eu! Cutremurul se intimplase vineri seara. Joi ma cautase Veronica Porumbacu la redactie ca sa ma invite. I s-a spus ca nu venisem. “Si cind vine?” a intrebat Veronica Porumbacu. “Simbata”, i s-a zis. “Prea tirziu”, a exclamat ea si a plecat. Spusese “prea tirziu” gindindu-se, probabil, ca nu mai aveam cum sa prind intilnirea programata pentru vineri seara. Dar acel “prea tirziu” s-a dovedit premonitoriu.

***

Eu nu consider modestia o virtute. O invocă, în genere, indivizii cu însuşiri mediocre pentru a lăsa impresia că mediocritatea lor ţine loc de modestie, nu de lipsa lor de calităţi.

Va daţi seama ce ar însemna să fie luată “ca adevăr” ideea lui Nietzsche că “Dumnezeu a murit”? Duhoarea metafizică răspândită de cadavrul lui Dumnezeu ar face viaţa irespirabilă.

***

28 aprilie (cu doar 9 zile inainte ca Octavian Paler sa “se mute intr-o stea”)

Multa lume e acum la mare sau la munte. Strazile sint aproape goale, la dispozitia ciinilor vagabonzi. Ma simt ca intr-o barca, singur, pe un lac necunoscut, dus de curenti din ce in ce mai departe de mal. Chiar daca as striga “ajutor” nu m-ar auzi nimeni. Asa ca prefer sa tac si sa cred ca alunec printr-un vis. Spre ce? Habar n-am. Important e sa nu ma misc pentru a evita durerile la piciorul drept.

Transcriu din Maeterlinck: “N-ar exista morti daca n-ar exista cimitire”.

Ma gindesc la cartile pe care nu voi apuca sa le citesc. Sau sa le recitesc. O fraza e de ajuns uneori ca sa ma faca sa uit de ceea ce e meschin in mine. Ca aceasta din Sfintul Augustin: “Timpul este o imitatie a vesniciei”. Ceea ce timpul nu poate egala prin permanenta, remarca si Bossuet, se straduieste sa imite prin succesiune.

Duc, cind sint treaz, un mic infern. Amintirea anilor in care nu-mi pasa ca timpul trecea. Dar, probabil, a spune intreg adevarul despre tine e cu neputinta.

Filed under: comentarii si citate