Ce bine ar fi fost să fiu un rac autentic,

să merg constant înapoi.

Te-aş întîlni printre amintiri

şi după ce te-aş găsi nu ţi-aş mai da drumul,

te-aş tîrî cu mine înapoi,

să ne iubim tineri şi nevinovaţi,

după care, mereu înapoi, te-aş tîrî mai departe,

spre copilărie,

ne-am juca inocenţi

pînă ce, obosiţi de joc şi de inocenţă,

am dispărea într-un mit.

Dar nu sunt un rac autentic,

în zadar mă tot laud cu zodia mea,

sunt condamnat să merg înainte

şi tot ce pot e să tîrăsc între cleştii mei de rac

toată memoria mea, fără să cedez nimic, nimic, nimic,

cu riscul ca povara ei uriaşă să mă ucidă într-o zi.

Zodia Racului – Octavian Paler

Am văzut cum se goleşte clepsidra

şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,

nu numai cei ce-au coborât să le umple, şi poate aşa trebuie,

altfel mormintele ar cuceri toată lumea.

Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.

Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine

Lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om

Această dragoste,

această lumină şi vântul care nu ne cruţă,

Care ne obligă să ne aducem totul aminte…

Fragment din „Cei care am fost la Troia” (Calomnii mitologice)

Între timp distanţa s-a subţiat… din ce în ce mai aproape ei de noi şi noi de ei căci, iată, şi zeii mor şi o fac datorită nouă iar noi ne bucurăm din cauza asta, ah! ce victorie, ce mare izbînda, tropăim şi batem din palme, am reuşit a-i ucide iar Gott ist tot… fără a înţelege nimic din fericirea asta tîmpă şi fără rost.

Diminuarea aceasta a distanţei nu a avut nimic de-a face, din contră, cu aflarea acelei iubiri care face ca mormintele să nu dăinuiască decît în noi, acolo unde le e locul, pentru ca nici un vînt să nu le şteargă, nici o uitare să nu persiste în întuneric ori în trecerea imaginată a clipelor.

Nu puteam altfel, eram doar oameni…

Când noi n-am vrut să fim decât asemenea păsărilor

Cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.

Fragment din „Cei care am fost la Troia” (Calomnii mitologice)

De Mirella

(Rugaţi-vă să nu vă crească aripi)

de Mirella

era aproape vară, cu siguranţă,

credeam în vară şi o aşteptam,

mă gândeam ziua şi noaptea

ce vară dezlănţuită va fi,

era aproape vară şi nu ştiu ce s-a întîmplat,

am dormit prea mult, poate, visând

şi e aproape iarnă acum.

(Rugaţi-vă să nu vă crească aripi)

de Mirella

Tu spui, liniştit: „adevăr”.

Ei se uită la tine şi tac,

fără să priceapă ce vrei,

dar pentru că sunt oameni educaţi

întreabă: „Cât costă?”

Tu le arăţi mâinile goale,

dar ei nu mai pricep gestul demult

şi, nedumeriţi, dau să plece.

Tu alergi şi le spui: „speranţă”.

Politicoşi, ei se opresc şi te întreabă

încă o dată: „cât costă?”

Iar tu nu ştii ce valoare are speranţa. Şi taci.

(Rugaţi-vă să nu vă crească aripi)

… doar Pandora mai ştie, dar nici asta nu e sigur căci de aceea tace, şi chiar preţul iubirii îl va fi uitat, de ar avea unul… Poate doar Ariadna…

de Mirella

Mai departe de moarte, mai departe de viaţă,

mai departe de dragoste, mai departe de mine,

mai departe de noi,

mai departe de cei care-am fost,

de cei care-am fi putut deveni.

Şi cursa continuă.

Cursa, din Poemele lui Octavian Paler

Asta e problema noastră, cea de toate zilele, aceasta cursa. Cursa continuă, dar cursa e o cursă, ca o trapă, în care cad cei ce, dormind, din al ei iureş se adapă. Mai mult, mai bine, mai civilizat, mai manierat, mai bun, mai, mai şi iar mai; tot mai.

Citeam deunăzi pe Facebook, pe pagina unui psiholog moldovean, care a scris chiar câteva cărţi, că “a venit timpul să creăm un nou cod care, ne va ajuta să ne discriminăm şi să ne identificăm mai uşor în societate, vom şti mai uşor care sunt de-ai noştri şi care nu.” Problema noastră e să ridicăm ziduri între oameni, nu sunt ele destule, zidurile ridicate de societate.

Concurăm unii cu alţii, şi nu încetăm să ne comparăm, căci din continua comparaţie rezultă această cursă infernală. Spre ce? poate spune cineva spre ce? spre fericire? spre împlinire? dar spre moarte, ce ziceţi?

Şi totuşi, putem muri în fiecare zi, lăsând cursa pentru alţii mai puţin cunoscători în ce se bagă, neştiind ce le aduce ea. Putem muri, căci abia aşa putem spune că trăim viaţa, acest dar dat nouă, nu spre risipire, în curse de tot felul. Căci cursele au o trăsătură comună: toate, dar toate te duc în viteză spre Nimic, şi nu mai ai timp să vezi, ori să simţi detaliile. Iar viaţa stă în detalii, şi detaliile sunt cele care îi conferă frumuseţe picturii, şi nu invers. Poţi avea o pictură făcută privind din avion, dar ea nu va însemna nimic; doar nişte pete de culoare, uneori ordonate şi frumos conturate; din avion nu se vede viaţa. Nu se poate vedea, ci doar bănui, cu mintea, cea plină de cunoaştere. Şi uite-aşa, ajungem – din nou – la eul detestabil, esenţa şi motorul cursei însăşi. O cursă în cerc. O trapă.