“Ezit, daca mi se cere, sa judec obiceiul locuitorilor din insulele Fidji (in caz ca se mai practica) de a-i duce pe batrani intr-o padure si de a-i lasa sa moara acolo.

Incerc sa inteleg cam care ar fi limitele si semnalmentele “generatiei expirate”, desi n-am fost nominalizat printre “expirati”. Si n-o fac cu intentia de a formula vreun repros. O fac cu o relativa amaraciune, ce-i drept, dar cu dorinta sincera de a pricepe ce gresim noi, eventual, cei scapatati spre amurg.

Am optzeci de ani si-mi dau seama ca, la varsta aceasta, ar fi stupid sa ma apuc sa vorbesc despre viitor.

In plus, n-as vrea sa neglijez nici alt adevar. De ce as pretinde eu, ca batran, tinerilor sa inteleaga un trecut care nu e si al lor? De ce m-as astepta sa fie impresionati de ceea ce am trait noi, cei mai in varsta, in comunism? Trebuie sa admit, daca vreau sa fiu corect, ca nici pe mine, cand eram tanar, nu m-au chinuit suferintele taranilor din 1907. Mai grav: n-am dat prea mare atentie nici povestirilor tatalui meu din primul razboi mondial. Am retinut ceva despre o foaie tiparita care circula prin transee unde episcopul de-atunci al Caransebesului, un roman cu numele Miron Cristea, a blestemat armata romana, in 1916, “demascand-o” ca voia sa “smulga” Ardealul din Austro-Ungaria, dar am facut tarziu legatura cu faptul ca acelasi Miron Cristea a devenit, dupa 1918, primul patriarh al Romaniei Mari. Nici macar experientelor mai apropiate de mine nu le-am dat importanta cuvenita. Aveam douazeci si doi de ani cand unii tineri din satele fagarasene, elevi si studenti, s-au dus sa lupte in munti, cu arma, impotriva ocupatiei sovietice. Dar nu mi-a trecut nici o clipa prin minte ca ambitiile mele din perioada aceea, de “a reabilita Evul Mediu” intr-o carte, erau vinovate de indiferenta. Nici azi nu ma vad facand pe eroul, cu o pusca in mana. Probabil, mi-a lipsit dimensiunea eroica. La trecerea dintre adolescenta si tinerete, imi administram un egoism meschin, carand noaptea lazi in Gara de Est, multumit ca, prin banii castigati, imi puteam permite luxul de a vedea, din cand in cand, niste filme americane. Aveam, asadar, un romantism comod, care nu implica decat riscurile legate de mersul cu capul in nori. Cu ce drept le-as cere tinerilor de azi sa consimta ca asemenea comportamente aveau, poate, si ele ratiunile lor? Cel mult, i-as amuza marturisindu-le ca ma incanta arta cu care batea step Fred Astaire si ca incercam uneori sa-l imit. In rest, de ce le-ar pasa lor de scuzele noastre? Oricat am da vina pe teroarea brutala din “obsedantul deceniu”, si mai difuza dupa aceea, care ne-a determinat sa vorbim una in public si alta acasa, adica oricat am invoca “vremurile” si fatalitatea, sau oricat ne-am stradui sa le explicam tinerilor ce-a fost in sufletele noastre, prin `64-`68, cand ne-am inchipuit ca putem aseza tricolorul peste istoria impusa de rusi, rezultatul va fi acelasi. Adica, nul. ” (…)

Articol publicat in Cotidianul, 27 Noiembrie 2006

Filed under: articole