(…)”Problemele pe care mi le pun eu sunt de alta natura.   Am recunoscut, deja, una dintre ele: ma ingrozesc ura, rautatea, placerea de a ridica stalpi ai infamiei si de a azvarli cu pietre... Apoi, observ ca se discuta despre infern cu aerul ca ne-am afla intr-un semi-paradis sau, cel putin, intr-un purgatoriu. Oare se minte, azi, mai putin decat inainte de ‘89? Comunismul schilodea omul prin teroare. Azi, omul e schilodit prin libertatea traita urat. Regula, inainte, era “sa-ti tii gura”. Regula, acum, e “sa-ti bati gura”…

Circula, in continuare, in diverse variante, teoria ca numai o parte a Securitatii ar fi fost “rea”. Sa fi existat, oare, in Germania nazista si un Gestapo “bun”? Eu cred ca intreaga Securitate a generat frica si ca frica a fost baza psihologica a regimului comunist. Nu teroarea directa i-a determinat pe cei mai multi romani sa alimenteze mitul “mamaligii” care nu explodeaza, ci atmosfera imbibata de frica si faptul ca realitatea iti atragea atentia la fiecare pas sa fii atent ce spui, cum spui, cui spui. Cu consecinta cunoscuta: schizofrenia, viata dubla. Cat despre “patriotism”, sa deducem, oare, ca toti cei care ne-am temut de Securitate si am urat-o, nu i-am inteles menirea si am fost “nepatrioti”?

Sa mai precizez ca nu ma surprinde lipsa de dorinta a tinerilor de a intelege ce au trait predecesorii lor. Si de ce le-am reprosa ca nu pot judeca frica, de vreme ce ea nu le-a jupuit nervii? Mai mult: constat ca am o problema cu propria marturie. Judec corect, oare, ce a fost, daca o fac cu criteriile de-acum si cu perspectiva de-acum? Frica “amintita” e aceeasi cu frica “traita”?

Am vazut recent un documentar la “History” despre anii Ocupatiei in Olanda. Si m-am lamurit ca bravii “colaborationisti” olandezi n-au fost cu nimic mai buni decat “colaborationistii” nostri. Mai ales ca un razboi nu poate dura la nesfarsit, pe cand comunismul parea la noi o fatalitate de ordinul secolelor. Dar una e sa traiesti niste spaime si niste riscuri, si altceva sa ti le amintesti. Amintirea mistifica involuntar. Face sa ti se para “anormal” ceea ce altadata ti s-a parut, poate, de inteles. In fond, in anii ‘80, nimeni, din cate imi amintesc, nu era surprins ca ni se vorbea de “cele mai inalte culmi de civilizatie si progres”, in timp ce totul se degrada in jur. Aproape uitasem cum arata normalitatea normala. Nu mai vedeam decit anormalitatea “normalizata”.

Vreau sa spun ca nu-mi vine nici sa rad (dupa teoria ca trebuie sa ne despartim de trecut razand), nici sa azvarl cu pietre cand ma uit in urma. Incerc sa inteleg ce mai pot sa inteleg. E putin? Poate. Dar in trecut nici zeii nu mai pot schimba nimic.”

Articol publicat in Cotidianul, 21 August 2006

Filed under: articole